Acordul de salvare propus de UE: criză, reduceri și lupte de clasă la ordinea zilei

Liderii UE au ajuns la o înțelegere despre un nou pachet de salvare pentru economia în decădere. Dar asta arată slăbiciune, nu solidaritate; iar clasa muncitoare va trebui să sufere consecințele. Crize și haos ne pândesc.


După patru luni de liniște, liderii celor 27 de țări din UE au ajuns la o decizie despre cum să adreseze cea mai severă criză economică simțită în Europa, după al Doilea Război Mondial.

Sub înțelegerea propusă, care urmează să fie votată de Parlamentul European, se prevede pe lângă bugetul propus de 1.074 trilioane de euro, un pachet de salvare de 750 de miliarde de euro sub formă de subvenții și împrumuturi, pentru a asista economia europeană cu recuperarea post-Covid.

După patru zile de negocieri intense, liderii Europeni luat o decizie. Președintele francez Emmanuel Macron a denumit înțelegerea „o zi istorică pentru Europa”, iar Prim-Ministrul spaniol Pedro Sanchez, a anunțat agrementul ca fiind ”cea mai briliantă pagină din istoria UE”.

Dar, deși pachetul de salvare nu face nimic decât să întârzie colapsului Uniunii Europene, pachetul este semnificativ pentru ce nu poate rezolva, nu ceea ce poate rezolva. Crăpăturile adânci ale proiectului european încep să se arate din ce în ce mai mult. Impactul crizei economice ce urmează va adânci crăpăturile.

Merkel își schimbă poziția

Încercările anterioare de a crea o soluție unificată pentru criză au avut la bază diferența din ce în ce mai fragilă dintre Nordul și Sudul Europei, o diferență care a izbucnit pentru prima dată în timpul crizei din zona Euro în 2009, și a reapărut în primele etape ale crizei Covid.

Pe de o parte, statele din Sudul Europei mai puternic îndatorate, precum Italia, cer subvenții la nivel european, finanțate din datorii emise sub formă de „eurobonds”. Dar această propunere a fost respinsă de statele mai frugale din Nordul Europei, precum Germania, care insistă că ajutorul trebuie să vină sub formă de împrumuturi, care depind de un program de reforme economice.

Separarea aceasta a fost atât de „amară”, încât la ultimul summit, liderii UE s-au oprit în mijlocul recriminărilor reciproce, fără să declare o concluzie. Macron a declarat ”Europa nu are viitor dacă nu putem găsi o soluție acestei crize”.

Punctul de cotitură s-a arătat pe 18 mai, când Macron și Angela Merkel au scos o declarație comună, propunând Comisiei Europene să împrumute 500 de miliarde de euro statelor membre. Acest front unit a schimbat echilibrul spre o înțelegere, deși una mai puțin generoasă. Dar oare care este motivul pentru apropierea precipitată dintre cele mai puternice două țări ale UE?

Cu siguranță, liderii Germani și Francezi se gândeau la situația politică frenetică din Italia, care a fost lovită cel mai tare de pandemie și prevede o catastrofă economica. Eșecul total al UE sau al statelor sale membre de a oferi ajutor Italiei în cel mai critic moment, a rezultat în sentimentul anti-UE la un nivel inedit și periculos de înalt. Există o posibilitate reală ca Italia să părăsească uniunea. Dar asta nu reprezintă o condiție nouă, iar dacă problema era numai statutul Italiei, „soluția” ar fi fost concesii diluate, acoperite cu un munte de minciuni.

Schimbarea bruscă a poziției lui Merkel a răsturnat rezistența germană față de datorii europene. În 2012, Merkel a anunțat că nu vor fi Eurobonduri cât timp ea trăiește. Merkel și-a păstrat poziția până în martie, anul curent, spunând că ar încălca clauza „fără salvări financiare ” [“no bailouts”] din tratatul UE.

Dar totuși, pachetul de salvare de 750 miliarde de euro va fi finanțat din obligațiuni UE, care vor fi plătite din bugete viitoare. Deși acest lucru nu se echivalează cu acumularea datoriilor din zona euro, și nu va afecta costurile împrumuturilor statelor membre, aceasta este un instrument al datoriei europene, care până de curând a fost opus de reprezentanții capitalului german.

Anterior, după ce a respins datoria comună ca fiind ilegală, Merkel a descoperit brusc o „clauză de solidaritate”, în Tratatul European, care ar permite o astfel de acțiune. Acest lucru prezintă doar principiile „constituționale” când vine vorba de interesele țărilor mai frugale. Dar în realitate, nu este vorba de o reinterpretare a Tratatului de la Lisabona. Schimbarea pozițiilor liderilor între lunile martie și mai se explică datorită crizei economice majore, în special în contextul Germaniei.

Criză profundă

Germania a intrat într-o recesiune profundă. PIB-ul german a scăzut cu 2% în primul trimestru al anului 2020, iar cifrele pentru trimestrul doi, arată o scădere suplimentară de 10,1 la sută. Un raport recent de la Comisionarul European prezice că economia Germană se va micșora cu 6% de-a lungul anului 2020, cu o economie mai mică la finalul anului 2021 decât în 2019.

Se așteaptă ca economia UE să se micșoreze cu 8% sau mai mult, de două ori mai mult decât Marea Recesiune din 2009. Dar asta numai în cel mai bun caz. Comisia Europeană face două asumări. Prima este că al doilea val de pandemie nu va cauza probleme economice majore, ceea ce este extrem de puțin probabil, și se presupune că negocierea cu Marea Britanie va rămâne neschimbată. Totuși, și asta pare o presupunere prea optimistă, ținând cont de progresul negocierilor Brexit. Este posibil ca PIB-ul UE să scadă cu până la 15%.

Chiar și înainte de perspectiva lui Merkel la Bruxelles, cei mai serioși strategi ai capitalului german au început deja să-și schimbe poziția, odată ce s-a ivit profunzimea crizei. La sfârșitul lunii martie, unul dintre principalii economiști ai Germaniei, Michael Huther, care a fost pentru mult timp un adversar al datoriei europene comune, s-a alăturat altor șase economiști germani pentru a solicita zonei euro să emită „obligațiuni europene de criză” în valoare de 1 trilion de euro, pentru a finanța recuperarea economică.

Schimbarea poziției economiștilor germani într-una de fraternitate și solidaritate reprezintă faptul că Germania urmează să înfrunte cea mai profundă criză de la reunificarea sa, iar ca o țară exportatoare, recuperarea ei va depinde, aproape în întregime, de vânzarea de bunuri către piața europeană.

Gândirea capitaliștilor germani a fost exprimată astăzi de Franziska Brantner, de la partidul Verde, care a spus: „Nu ne putem recupera economia după această criză, ținând cont că jumătate din piața unică nu mai funcționează”, adăugând „Este o problemă existențială”. După ce au devenit tot mai dependenți de Germania, economiile europene mai slabe amenință acum să tragă economia germană în jos. Într-o astfel de situație, frugalitatea germaniei este scoasă din discuție.

Alt factor important este prezentat de Franța și președintele ei, Emmanuel Macron. Acordul este o victorie politică pentru Macron, care s-a prezentat nu doar ca un lider francez, ci și unul european, fiind un apărător angajat al statelor Europene din Sud. Însă în spatele declarațiilor și gesturilor dramatice există un interes național.

Este interesant să comparăm poziția Franței de astăzi cu cea a crizei grecești din 2015. În 2015, „socialistul” Francois Holland, ar fi putut fi mai simpatic cu situația din Grecia decât omologul său german, dar a susținut în cele din urmă strivirea poporului grec prin măsuri de austeritate. Astăzi, Macron, autoproclamat ca fiind un liberal, care și-a petrecut ultimii trei ani încercând să întoarcă drepturile muncitorilor francezi, este acum în fruntea apelurilor pentru eurobonduri și subvenții generoase pentru statele membre UE. Oare cum se poate explica o transformare atât de ciudată?

În mod evident, colapsul economic în țări precum Italia și Spania, care au economii considerabil mai mari decât Grecia, cu siguranță s-ar face resimțit în Alpi și Pirinei. Dar și mai semnificativ este faptul că însăși Franța a devenit un stat „sudic”. Se estimează că datoria de stat a Franței va fi de 115 % din PIB-ul său, iar până la sfârșitul anului, economia franceză va pierde 10,5% din PIB anul acesta, în cel mai bun caz, o cădere doar puțin mai mică decât Italia și Spania (ambele urmează să piardă 11%). Prin urmare, acest nou răspuns unificat este un produs al slăbiciunii reciproce, nu al solidarității. Puterile Europei au ales să se unească, deocamdată, de frica de a suferi mai mult separat.

O pastilă amară

În loc să consolideze UE și să marcheze un pas înainte în integrarea europeană, după cum au susținut unii, compromisul la care s-a ajuns săptămâna trecută va ajuta la slăbirea instituțiilor UE în favoarea bugetelor naționale și pregătește terenul pentru conflicte și mai amare asupra bugetelor viitoare.

Pentru a câștiga sprijin pentru subvenții și împrumuturi acordate statelor membre individuale, s-au tăiat părți majore din bugetul propus al UE, inclusiv fonduri destinate sprijinului industriilor ecologice, asistenței medicale și cercetării medicale din întregul bloc. Aceasta înseamnă că UE ca organizație va fi mai puțin echipată pentru a combate două dintre cele mai mari crize cu care se va confrunta lumea în următorii șapte ani. ([NOTA PETRU: Mi se pare oarecum neclar aici, chiar din versiunea in engleza. Ideea e ca a fost taiat din *increase-ul* pe care il vor acorda la bugetul pentru transformare verde si pentru cercetare. Va fi un overall increase in bugetul de cercetare si transformare verde, doar ca mai mic decat proposal-ul initial. Mi se pare ca aici pare ca bugetul va fi scazut la proiectele astea])

Acest atac asupra bugetului UE pentru a justifica împrumuturile pentru statele membre a fost imediat condamnat de membrii Parlamentului European, care au dreptul formal de a respinge propunerea Consiliului European, lăsând suspendat sau anulat planul de salvare.

Comisara europeană Ursula von der Leyen, a trebuit să admită că propunerea era „o pastilă amară de înghițit” în timpul unei dezbateri din 23 iulie, în care majoritatea eurodeputaților au votat în favoarea unei rezoluții care afirmă că nu acceptă termenii acordului și pot reține consimțământul lor.

Acesta nu este singurul domeniu de dispută. Într-un născoci tipic UE, șefii de stat europeni au renunțat la o clauză care leagă accesul la fondurile UE cu respectarea „statului de drept” pentru a asigura sprijinul președintelui maghiar Viktor Orban și al partidului de dreapta Lege și Dreptate în Polonia pentru acord. Deputații solicită acum ca această clauză de „stat de drept” să includă o acțiune care ar provoca un conflict major cu Orban, care a amenințat că o să se opună cu veto împotriva oricărei înțelegeri care să includă o astfel de clauză. Halal de unitate europeană!

Există, de asemenea, întrebarea îngrijorătoare despre cine trebuia să plătească extinderea uriașă a împrumuturilor comisiei UE. Datoriile UE sunt garantate de bugetul său, dar bugetul este finanțat aproape în întregime numai de statele membre. Până la încheierea următorului buget, în anul 2027, plata pentru datoria UE de 750 de miliarde de euro va trebui să provină fie prin reduceri la buget, fie prin contribuții sporite ale statelor membre.

Asta va deveni un punct major de dispută în viitor, cu state mai bogate precum Germania, Olanda, Austria și Suedia toate asigurând reduceri crescute la contribuțiile lor bugetare, în timp ce statele mai sărace sunt susceptibile să plătească și mai puțin în viitor.

Atacurile asupra clasei muncitoare

În cele din urmă, cea mai importantă întrebare este ce efect va avea pachetul de salvare în statele cele mai afectate de criză și dacă va fi destul de suficient pachetul pentru a menține proiectul european în următorii ani.

Cu siguranță potențialul de miliarde de euro în subvenții a fost binevenit de către capitaliștii spanioli și italieni, iar liderii lor au declarat aceasta o victorie importantă. Dar ei au trebuit să accepte condiții care ar putea transforma acest lucru într-o victorie oarecum à la Pirus.

În primul rând, din 750 de miliarde de euro, doar 390 de miliarde de euro vor fi subvenții, dintre care 312,5 miliarde de euro vor merge direct către statele membre.

Mai mult, până ca banii să ajungă în anul 2021, recipienții vor trebui să trimită aplicații către fond, stabilind modul în care intenționează să „reformeze economiile pentru a stimula recuperarea”.

În timp ce procesul s-ar putea să nu fie atât de brutal și de degradant, precum memorandumul impus Greciei, cert este că pentru a accesa subvențiile de 81 de miliarde de euro promise în condițiile acordului, Italia va trebui să reducă asistența socială, serviciile, pensiile și drepturile muncitorilor înainte să vadă măcar un singur euro din așa-numitul fond de salvare.

În Spania se vorbește despre UE care solicită o reformare a sistemului de pensii, iar guvernul spaniol al PSOE și Unidas Podemos să renunțe la intenția sa de a inversa contrareforma muncii din Guvernul precedent de dreapta.

Acest lucru va tensiona coaliția dintre Sanchez și Iglesias, precum și acreditările lor ca fiind un „guvern progresist”.

Pentru a înrăutăți situația, dacă orice stat membru (cum ar fi Olanda) consideră că alt stat nu reușește să-și respecte promisiunile de „reforme”, acesta va avea dreptul să se opună, ceea ce va avea ca efect înghețarea unor plăți ulterioare de la Comisie până la trei luni.

Aceste condiții garantează că, pentru discuțiile de solidaritate și ajutor, muncitorii vor plăti pentru acest pachet de salvare sub formă de salarii mai mici, condiții mai proaste și reduceri la pensii și servicii sociale, în timp ce șefii din statele din Sudul Europei își protejează profiturile cu subvenții finanțate de UE. În loc să atenueze suferința maselor, această „soluție” nu va face decât să agraveze criza pentru milioane de oameni și va deschide calea către explozii politice și mai mari în viitor.

Fie guvernele statelor din Sudul Europei vor face așa cum li s-a spus și se vor efectua reduceri, ceea ce va provoca o revoltă la o scară și mai mare decât grevele care au lovit Franța în ultimii doi ani. Sau, sub presiunea maselor și amenințate de către naționaliștii de dreapta ai lor, acele guverne nu vor efectua reduceri, provocând confruntări majore cu UE la un nivel care depășește evenimentele revoluționare din Grecia din 2015.

Singura alternativă este ca statele din Nordul Europei, adică Germania, să plătească mai mult pentru menținerea sistemului actual. Dar, așa cum am văzut odată cu creșterea partidului naționalist „Alternativa pentru Germania” (AfD), acest lucru nu poate dura mai mult.

Aripa dominantă a clasei conducătoare germane își vede încă singura salvare în menținerea pieței unice, dar o minoritate vocală cere ca Germania să nu plătească pentru cheltuielile altor țări, indiferent de consecințe. Acest lucru va dobândi tracțiune pe măsură ce criza continuă și în absența unei alternative veritabile socialiste. Pe scurt, atât timp cât va continua criza capitalismului, vor câștiga fie naționaliștii din sud, fie naționaliștii din nord, sau cel mai probabil, chiar ambii.

Nicio soluție sub capitalism

Cei din stânga reformistă au recunoscut această înțelegere ca o „întoarcere la keynesianism”, „luptă pentru sufletul UE” sau chiar „New Deal for Europe”, dar sunt complet amăgiți. În primul rând, prezentarea politicilor keynesiene sau New Deal ca un câștig pentru clasa muncitoare este de-a dreptul înșelător. Aceste măsuri au fost puse în aplicare de către capitaliști numai pentru a salva sistemul capitalist într-un moment de criză profundă, în timp ce muncitorii au continuat să sufere de sărăcie și șomaj. De ce ar trebui cineva din stânga să salveze capitalismul atunci când acesta trage umanitatea în barbarism?

Mai mult, măsurile convenite nu reprezintă o schimbare durată a inimii din partea guvernelor capitaliste de la „austeritate neoliberală” la „keynesianism social”. Mai degrabă, datoria pe care UE o emite acum va duce la salvarea capitaliștilor și va trebui să fie plătită în cele din urmă de muncitori, după cum am explicat mai sus. Acest lucru nu este diferit de ceea ce sa întâmplat după criza din 2008. În acea perioadă s-a vorbit în mod grandios despre „planuri de stimulare” și miliarde de bani au fost investit în salvarea băncilor, în încercarea de a preveni prăbușirea sistemului capitalist. Acest lucru a dus la o creștere majoră a datoriei naționale, care doi ani la rând s-au transformat în tăieri masive de tip austeritate în toate țările, întrucât capitaliștii i-au făcut pe muncitori să plătească pentru prețul salvării sistemului.

Ceea ce este urgent, este o alternativă socialistă, internațională, pentru muncitorii din UE. Luptele emergente ale muncitorilor împotriva propriilor capitaliști trebuie să se unească de-a lungul limitelor naționale într-o luptă internațională de răsturnare a UE și a instituțiilor sale, care nu sunt altceva decât o alianță a claselor conducătoare ale Europei.

Nu datoriile și austeritatea la nivelul UE, ci o economie planificată europeană este singura soluție pentru criză și singura bază care poate uni poporul Europei pe ideea unei solidarități autentice. Nu Uniune Europeană capitalistă, ci Statele Socialiste Unite ale Europei oferă un viitor mai bun pentru masele din Europa și din lume.